Lake Tahoe

California este cunoscuta pentru peisajul variat pe care ti-l ofera. Oceanul ii multumeste pe cei pasionati de surfing si apa, iar muntele pe cei pasionati de ski, snowboard si alte sporturi de iarna. Exista in plus un loc in care si iubitorii de apa si cei ai sporturilor de iarna isi pot petrece zile minunate. Lake Tahoe este al doilea lac din SUA in adancime si se intinde pe 35 km lungime si 19 km in latime. Lacul este inconjurat de munti de peste 2500 m, in timpul iernii aceasta fiind una din destinatiile preferate ale iubitorilor de ski. Vara, in schimb, te poti relaxa pe plaja ce inconjoara lacul, te poti plimba cu barca sau cu vaporul sau practica alte sporturi legate de apa. Drumul pana acolo este de aproximativ  4 ore, dar foarte aglomerat. Un fel de DN1 numai ca e pe autostrazi de patru benzi pe sens.

Lacul se intinde o parte in statul California si o parte in Nevada. Cum ai trecut granita dintre cele doua state iti apar in fata doua casinouri imense. In California sunt  interzise astfel de localuri, iar odata trecuta linia ajungi in lumea “necuratului”: casinouri, spectacole de cabaret, cluburi de noapte, toate deschise 24 din 24 de ore. Mai mult, poti simti in incinta lor fum de tigara, mai putin in restaurante, lucru complet inexistent in California. Intr-o lume a ispitei nu m-am putut abtine si am jucat si eu de doua ori la aparatele cu maneta. S-au invartit desenele de cateva ori si cand credeam ca se va alinia si al treilea, m-a lasat norocul si nu am castigat nimic. 🙂 Din pacate nu am devenit milionara cum speram, dar astept calatoria in Las Vegas, unde sigur voi da lovitura.

Statiunile sunt in acelasi stil american:  cu o zona centrala unde te poti plimba, in rest esti dependent de masina.  Casele, vilele, inn-urile si hotelurile au aceeasi arhitectura anosta, dar eficienta. Pentru ca a fost un weekend de relaxare si nu de ski, ne-am rasfatat intr-un jacuzzi la ultimul etaj al hotelului, in aer liber, inconjurati de munti si zapada. Iti simteai tot corpul incalzit in apa fierbinte, iar vantul adia usor si ridica picuri de apa ce iti racoreau fata. Duminica am continuat cu un masaj anti-stres la spate, umeri si gat. Ce deliciu!

Astfel, in cele doua zile petrecute la marginea lacului Tahoe, am inspirat aer curat de munte, ne-am plimbat pe plaja imbracata in zapada, ne-am incercat norocul pacatos si ne-am delectat trupurile si mintea.

6 luni în California

Acum 6 luni şi 4 zile aterizam la ora 8 seara împreună cu Daniel pe aeroportul din San Francisco. De la primul contact  cu oraşul ni s-a confirmat vorba: „nu există iarnă mai rece ca vara în SF”. J Fuseserăm avertizaţi de vremea din SanFrancisco, dar până nu simţi pe pielea ta parcă nu îţi vine a crede.  Aşa că în mijlocul lunii August, oamenii erau îmbrăcaţi seara cu canadiene de puf, cizme şi fulare la gât.  Uneori şi acum când trecem pe lângă aeroport îmi aduc aminte de sentimentul de curiozitate şi emoţie pe care îl aveam când am ajuns aici.

În prima lună statul la coadă, felul molcom de a conduce,  pustiul de pe străzi în oraşelele din jurul SF-ului, barurile care se închid la 2 noaptea, restaurantele care au program până la ora 23, toate mă făceau să mă simt îngrădită, simţeam că trebuie să înghit o orânduire cu care nu sunt de acord. Încordarea mea era maximă şi de multe ori în timp ce lucram la calculator mă trezeam uitându-mă în calendar şi numărând zilele până la prima întoarcere acasă. Nu numai că cei dragi nu îţi sunt aproape dar tabieturile , vechile obiceiuri dispar şi trebuie să le redai o formă nouă.  Primele două săptamâni sunt ca un concediu, dar apoi începi să simţi sistemul, locurile, începi să te loveşti de societate. Farmacia, dintr-o magazin mic doar cu medicamente şi câteva cosmetice, devine un supermarket; mâncarea are alt gust, vinul îl găseşti 80% californian, mobilul nu mai sună aproape niciodată. Sunt lucruri mărunte care odată ce nu le mai ai sau le ai dar diferit faţă de ce eşti obişnuit, îţi imprimă un sentiment de nelinişte, de nesiguranţă. Cum obţin Social Security Number –ul? Cum putem cumpăra o maşină, cum pot face un abonament pentru mobil fără ”credit history”?

Am fost norocoşi şi am fost vizitaţi încă din primele luni de sora mea, de o bună prietenă şi de părinţii mei.  Singurul remediu împotriva dorului de casă este în cazul meu turismul. California este o zonă superbă a lumii ce merită exploatată la maxim. Pe de o parte oceanul, pe de o parte munţii, pădurile de redwoods, vremea excepţională, toate fac din această destinaţie una interasantă şi deloc plictisitoare.

După şaşe luni încă nu mă pot obişnui cu mixtul de cultură, religii, credinţe, rase şi culori. Încă mă minunez de indolenţa unor oameni, încă mi se strânge inima când văd cât de scumpe sunt serviciile aici, încă mi-e dor să mă plimb într-un mall european (pentru că hainele sunt diferite, lenjeria intimă este diferită) şi încă am o problemă cu restaurantele care se închid incredibil de devreme. Mă simt cu siguranţă mult mai bine, pentru că ne-am creat un cămin plăcut şi frumos, pentru că am reuşit să ne împrietenim cu un cuplu de spanioli foarte drăguţi, pentru că după şaşe luni începi să nu mai vezi lucrurile care la început te izbesc, pentru că timpul te învaţă să te adaptezi oricărei situaţii noi şi pentru că mereu învăţăm lucruri noi.

America rămâne în continuare o experienţă interesantă, un loc care te provoacă să îţi răspunzi la întrebarea: Cum vei înţelege lumea de care aparţii tu după ce cunoşti o lume total diferită?

 

Where would you like to wake up tomorrow?

Aceasta este intrebarea unui experiment facut in NewYork si Londra printre cincizeci de trecatori. Scopul a fost curiozitatea iar rezultatul a fost un minut din acea zi pentru visare sau imaginatie (http://fiftypeopleonequestion.com/locations/3-brooklyn-ny). Mi-a placut ideea si am facut si eu acest exercitiu … primul gand a fost : intr-o vila pe malul oceanului cu ferestre mari, cu geamurile deschise, perdelele miscandu-se in adierea vantului, inspirand mirosul cafelei proaspat facute, alaturi de persoana iubita.

O parte din cei intrebati, in special in Londra, au spus ca in locul in care sunt acum, pentru ca se simt bine.  Nu stiu daca raspunsul lor vine ca rezultat al lipsei de imaginatie sau pentru ca au asociat intrebarea strict cu patul pe care il au in acest moment sau pur si simplu considera ca a te simti bine intr-un loc presupune implicit ca nu vrei sa il schimbi. Mi-a placut in schimb un tanar care s-a fasticit sa dea primul raspuns venit in minte pentru ca i se parea banal si a tot incercat sa vina cu un altul, dar nu a reusit si a zis pana la urma: „In my girlfriend’s bed”. Raspunsul poate parea asemanator cu cel de mai sus, dar mie mi se par fundamental diferite, pentru ca patul iubitei lui nu era asociat cu un loc, esenta era in placerea de a se trezi alaturi de ea, in mirosul iubirii lor.

Cat de simplu este sa ne furam un minut pe zi, in rutina zilnica care ne cuprinde pe toti la un moment dat, in care sa ridicam privirea si sa ne punem o intrebare care sa ne deconecteze, sa ne plimbe in labirintul imaginatiei noastre sau in nevoile simple si pure.  Deci, unde v-ar placea sa va treziti maine dimineata?

puterea ce sta in mine…

Ce face ca unii dintre noi sa fim invingatori iar altii pierzatori? Ce face ca pentru unii lucrurile sa para simplu de realizat, iar pentru altii vin mereu noi si noi obstacole? Probabil raspunsul se afla in noi, in fiecare din noi, in puterea noastra interioara. Cati dintre noi nu au observat ca atunci cand se simt rau, sunt suparati, ingandurati, nu atrag nici o privire, nimeni nu le face nici un compliment, iar cand se uita in oglinda realizeaza ca desi sunt aranjati, sunt urati. Dar avem dimineti in care ne trezim veseli, ne simtim bine, plini de energie si o emanam si in exterior, iar privirile celor din jur se intorc spre noi. Totul vine din starea noastrea de spirit, din puterea noastra interioara de a genera ca lucrurile sa vina catre noi.

Cred ca puterea interioara nu tine doar de puterea mentala a omului cat si de capacitatea acestuia de a simti. Mintea ne ajuta in tot ce inseamna logica, ne motiveaza, ne creaza sentimentul de siguranta si de curaj, ne da concentrarea sa razbatem tot ce ne-am propus. Dar viata nu este numai logica si ratiune. Viata intr-o proportie mai mare poate decat ratiunea se bazeaza pe sentimente, pe trairi. Cred ca adevarata putere interioara sta in cel care genereaza sentimente, care simte, care traieste, care transmite. Cei mai multi dintre noi simtim cum creste aceasta putere interna atunci cand suntem indragostiti si asta pentru ca atunci suntem la capacitatea noastra maxima de a simti si darui. Atunci se creeaza acel mediu intern perfect care ne da senzatia de forta nemarginita. Eram si inainte siguri pe noi, increzatori, optimisti, dar lipsea ceva:  capacitatea de a genera in jurul nostru sentimente si a emana aceasta putere interioara.

Cand in fata noastra avem doi oameni care incearca sa ne convinga sa cumparam de la ei de exemplu, la fel de rationali, cu argumente la fel de bune, alegerea in cele din urma nu va fi una bazata pe ratiune, ci pe simtire. O sa avem o anumita simpatie pentru unul din cei doi. Ce ii departajeaza este puterea de a transmite sentimentul de incredere.  Pe fondul problemelor cotidiene, uitam sa accesam aceasta sursa de energie care sta in noi. Uitam sa ii incarcam bateriile pentru ca avem senzatia ca nimic nu ne bucura, nimic nu iese asa cum ne doream noi. Dar totusi…daca m-as uita in ochii persoanei iubite, daca i-as asculta rasul, daca i-as mirosi din nou parfumul, daca as strange-o de mana in timp ce trece pe langa mine in casa, daca as inchide televizorul si as asculta muzica adolescentei mele, daca as admira muntii si as trage aer adanc in piept, daca as vedea marea si as asculta cantecul ei, daca m-as plimba descult pe o ulita de tara….as simti atunci ca pot transmite si eu puterea ce sta in mine?

 

Acasa la Google

 

La doar sase strazi distanta de locuinta noastra se intinde vestitul sediu Google. Duminica dupa-amiaza, in loc sa ne plimbam in parc, am optat pentru varianta de a ne plimba printre cladirile lor. Pe o latura incadrat de autostrada 101, iar pe cealalta de dealurile de la marginea oraselului Mountain View, sediul se intinde pe o suprafata de cateva strazi. Si cand spun „strazi” ma gandesc la suprafata unei strazi americane si nu europene.

Nu am sa povestesc despre facilitatile pe care le pun la dispozitia angajatilor cei de Google (jacuzzi in aer liber, teren de volei, sala de fitness, frizerie, centru medical etc), pentru ca au circulat suficiente poze, dar o sa ma refer la cateva lucruri pe care le-am vazut prin parcarile lor. Unul ar fi doua masini electrice parcate pentru incarcare. Aratau ca doua buburuze viu colorate conectate printr-un fir la sursa de curent. Un pic mai incolo, tot in parcare, am gasit niste locuri speciale pentru gravide: „Expectant Mother Parking” .  Apoi am mai intalnit niste masini interesante. De data aceasta pe benzina, doar ca echipate cu un super echipament: erau masinile de cartografiere pentru google maps. 

Cand ii ai vecini pe Google, Oracle, Yahoo, IBM, HP si multi, multi altii care isi au sediile in aceasta zona, incerci sa vizualizezi pe o scara de la 1 la 100 cam unde ne aflam noi si unde se afla aceasta industrie la ea acasa. Fara raspuns, imi iau sotul de mana si ne plimbam in continuare inapoi spre casa.

 

 

 

 

Despre sinceritate si prietenie

Vroiam sa scriu un post despre sinceritate si prietenie, apoi am citit acest pasaj a lui Eliade si mi-am dat seama ca nu mai cum sa scriu si eu despre asa ceva. Totul e cuprins aici.

<<Mi se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atît de puţin clară, încît ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu „cînd nu ascunzi nimic” celuilalt – ci cînd nu ascunzi ceea ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. Este paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urîtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. „Sinceritatea” este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume „defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi „sinceri”); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.

Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care le aşteaptă tovarăşul nostru.

În fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se întîmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi  în „sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin „libertate” suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întîlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să-i întovărăşeşti la cinemtograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.

Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci numai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…

Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: „Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un carghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”. Încercam zilele trecute să vorbesc cu cîţiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut încă o dată tristeţea de-a vedea cît de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: „Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Ei nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau campion de biliard; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinşti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.

O prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale viţeii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu „sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decît ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ni-e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atîta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cît ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decît ni se ofera… >>

Mircea Eliade